Un vin “bucuclas”

Acum cateva zile am fost in Los Angeles sa vizitez un vechi prieten cu care nu ma mai vazusem de mai bine de 10 ani. Alex, domn inginer, cum ii ziceam noi, colegii de pe vasul de croaziera unde am lucrat acum 25 de ani , este acum inginer manager la compania SPACEX, compania care peste cativa intentioneaza sa lanseze ” STARSHIP”, naveta spatiala cu destinatia Marte.

Cei care mi-au citit cartea ” Povesti din State”, au avut ocazia sa-l “intalneasca” pe Alex, el fiind unul dintre personajele unei povestiri foarte haioase din cartea mea. Eu si Alex am ramas prieteni buni, ne–am vizitat reciproc de cateva ori si am tinut permanent legatura prin telefon sau social media.

Ca sa nu mai lungesc prea mult introducerea sa trecem la fapte, adica sa va povestesc ultima noastra intalnire. Asadar, dupa cum ziceam mai inainte, acum cateva zile am fost la Alex, in Los Angeles, sa ne revedem dupa mai bine de 10 ani. Dupa imbratisarile de rigoare, i-am propus lui Alex sa “udam” cu un vin bun revederea noastra. Alex, insa, imi zice ca el bea mai rar, dar cand bea, o da pe bere.

” Domn’ inginer, vinul este o bautura nobila, sanatoasa, recomandata chiar de doctori si de regula consumata de cei cu gusturi elevate – bere beau, de regula, ” cowboy-ii”. Tu esti un elevat dupa cum te stiu, asa ca hai sa luam un vin bun” – zice eu pe un ton emfatic.

“Bine, maestre ( asa ne alintam noi reciproc), merg pe mana ta!”

Ne purcedem si ne oprim la un magazin de vinuri de unde alegem un “MALBEC” de calitate. Ajungem acasa si ii zic lui Alex sa scoata niste pahare de vin.

“Maestre eu nu am pahare de vin, ca ti-am zis, eu nu beau vin, dar putem bea din pahare de plastic – zice Alex.

” Pe bune! Adica eu conduc 5 ore pentru a bea vin din pahare de plastic ca boschetarii” Un Malbec ” stranuta” in pahare de plastic, asa ca hai sa luam niste pahare de vin”

“Bine, maestre, tu le stii p-astea. Hai sa mergem” – zice Alex.

Si o purcedem din nou la magazin, de data asta, insa, sa luam pahare de vin. Ne intoarcem cu paharele de vin si il intreb pe Alex unde gasesesc un dispozitiv/tirbuson sa deschidem vinul. Alex se apuca sa caute prin toata bucataria, dar nu gaseste. In fine, scoate de la naftalina o geanta de voiaj, pe care o adusese cu el, cand a coborat de pe vasul de croaziera, acum 25 de ani, in speranta ca va da de un tirbuson – doar lucrase in domeniu, ca bar waiter. Rascoleste prin geanta obosita si prafuuita dar nu a gasit decat catava meniuri de bauturi, ecusoane pe care le purtam pe vas si alte ” memories”, dar tirbuson nu!

” Alex, trebuie sa iesim sa luam un tirbuson” – zic eu.

” E ok, lasa ca il deschidem fara. Iti arata domn inginer tehnica de rigoare!” – zice Alex pe un ton apasat.

Domn inginer pune sticla de vinul intr–un papuc si incepe sa dea cu el de podea, sperand sa iasa dopul. Insa, nimic! Incearca sa dea cu el si de perete, chipurile, “trebuie un unghi de 90 de grade”, ca el stie. Tot, nimic!

Apoi ii vin idea sa faca o gaura in dop cu o surubelnita si sa scurgem vinul prin gaura facuta. Se strofoaca Alex sa dezvirgineze dopul, insa vinul de abia picura – ” mission failed”!

“Mastre, hai sa luam scula necesara, ca vad ca cu toata ingineria ta, nu le ai” – ii propun eu!

Asadar, iesim din nou,de data asta sa luam tirbuson.

Ne intoarecem si incercam sa deschidem vinul dar tirbusonul pe care il cumparasem era o ” trompeta” , un dispozitiv de proasta calitate si nu reuseam sa deschidem vinul. Ne-am tot strofocat si nimic, pana cand domn inginer incearca o utlima tehnica – dupa ce a bagat tirbusonul ” all the way” pune sticla pe podea si imi zice sa tin de sticla, in timp ce el tragea cu toata forta in sus sa scoata dopul….ca prin rasucire nu mai mergea….Eureka, intr-un sfarsit, ieste dopul!

Acum insa, in vin erau bucatele mici de la dopul de pluta dupa luptele de rigoare, in care dopul fusesse abuzat, gaurit cu surubelnita, batut de podea si de perete si chinuit de tirbuson.

Propun sa strecuram vinul printr-o sita, insa tot mai ramaneau bucatele mici de dop.

Alex vine cu idea sa il strecuram printr-un ” napkin ” de hartie si reusim sa scapam de rezidurile de la dop.

“Maestre, hai mai bine sa fierbem vinul, ca fiert se dizolva orice rezidual de la dop care ar mai putea fi. Si il bem din cana, ca asa se bea vinul fiert” – zic eu.

” Bine, maestre, dupa tot efortul asta, m-ai facut sa iau si pahare de vin si acum vrei sa-l fierbem si sa-l bem din cana” – replica Alex.

” Lasa-ma pe mine, ca sunt expert la vin fiert” – zic eu.

Zis si facut! Produsul final a fost de cinci stele! Mission accomplished!

Dupa ce am povestit si depanat amintiri la o cana de vin fiert, Alex concluzioneaza:

“Data viitoare cand ne mai vedem mergem la restaurant si bem un vin!”

“Deal” – zic eu. Si am inceput sa radem de ne dureau falcile!

Si-am incalecat pe-o sa… si v-am spus povestea vinului asa….

Noroc!

KITTY…

Cu mare durere si lacrimi in ochi scriu aceste randuri in memoria frumoasei si iubitei mele Kitty…

Mi-a fost un companion fidel timp de aproape 9 ani – Diana a fost cu ideea sa intrebam vecina daca pisica care tot statea la usa ei este sau este “homeless” . Vecina a zis ca ea are doua pisici, dar Kitty tot vine la usa ei sa doarma si ea o hraneste, dar ca o putem lua noi, daca vrem.

Asa s-a mutat Kitty la mine…o pisica darza, iubitoare si care ” didnt take shit from other cats”. Cand am fost bolnav, odata, a dormit cu mine in pat cateva zile. Era o pisica indoor – outdoor, niciodata nu a lipsit de acasa! Acum vreo 4 luni nu se simtea bine si am vazut ca cam slabise si am dus-o la veterinar. Atunci i-a scos saracutei 16 dinti, a zis ca e o infectie. Nu m am uitat la bani cand mi a zis ca costa $1200. Am zis ca e ok si ca se va face bine….Dar…nu prea era ok!

Tot se dadea cu labuta la gura parca avea ceva acolo…am dus o iar la veterinar si a zis ca e ok.
Insa, tot nu era ok! Am dus o din nou si i-a facut anestezie sa vada exact ce si cum.
Cancer de gura – a zis doctorul! Sanse zero! SI tot asa de 2 luni Kitty a luptat saracuta sa traiasca! I am luat mancare moale sa poate manca, ii curatam labutele cu ceai de musetel pentru ca se musca de ele ca tot isi dadea peste fata ca o deranja cancerul. Era din ce in ce mai rau, dar e lupta, inca manca…nu mult, dar manca!

Iesea afara cu mine si statea langa mine, venea langa mine langa couch unde o mangaiam. Suferea dar nu ma lasa inima sa o duc sa o etuansiez…
La un moment dat se uita la mine cu ochii tristi de parca imi spunea: ” Tati, help me”. Eu i am zis ca Tati face tot ce poate si mi au dat lacrimile.
Acum 2 zile, am zis sa ii fac programare la eutanasiere….si i am facut!. Ieri pe la ora 11 trebuia sa o duc, dar nu am putut…era din ce in ce mai rau… pentru prima data nu mai putea manca….era f slabita dar lupta, a iesit inca o data cu mine afara si a folosit asa bolnava cum era boxa cu nisip…

Spre seara a venit si s- a asezat langa couch si respira greoi….stiam ca va muri curand! O mangaiam si ii spuneam ” Tati loves you, sweeheart”. Am plecat la somn si nu am putut dormi decat 2 ore…cand m am trezit iubita mea Kitty murise langa couch.
Probabil a vrut sa plece dincolo de nori, aproape de Tati…Cand m-am trezit la 6.30 AM, am invelit- o in paturica ei albastra, am pus o intr-o cutie si i-am sapat groapa in gradina mea din spate!

Kitty….Tati will always love you…and I know you loved Tati….

Golden Gate Bridge – the dark side

Credeam, anul trecut, cand pandemia Covid-19 ne-a lovit, ca aceasta situatie extraordinara ne va face mai buni, mai umani si mai umili…dar, m-am inselat amarnic…” on the contrary”, multi dintre noi am devenit mai rai, mai nepoliticosi, mai razbunatori, iar unii au cazut in depresie majora…”Mental Health doctors” sunt coplesiti de multele cazuri de probleme psihice cu care se confrunta unii dintre noi – ca fapt divers, sa faci o programare acum la psihiatrie, cel putin aici in State, dureaza cateva luni bune.

Nu surprinzator insa, au crescut si numarul sinucigasilor care au ales sa-si incheie conturile cu viata,  datorita si problemelor psihice cu care multi se confrunta de pe urma pandemiei.

Deunazi, ma plimbam pe podul meu favorit – Golden Gate Bridge – un loc care pentru mine inseamna totala relaxare si o adevarata cura de bine, de fericire si de detensionare psihica.

Pentru altii, din pacate, GGB reprezinta o destinatie populara si pentru… sinucigasi – anual, 30 de persoane aleg sa faca saltul mortal in apele reci ale Stramtoarei  Golden Gate. Un abis de 70 de metri si un zbor cu o viteza de 90 de mile pe ora face aproape imposibila supravietuirea. Spun, imposibila, pentru ca au fost cateva cazuri fericite cand unii au supravietuit – probabil destinul s-a impotrivit si le-a dat inca o sansa sa-si revizuiasca viata si deciziile. Unul dintre supravietuitori, acum, merge in toata tara si are intalniri si discutiii pe aceasta tema – el a declarat ca atunci cand s-ar aruncat de pe pod, in acea fractiune de secunda a simtit o mare parere de rau, iar acum incearca acum prin seminarii sa-i convinga pe cei care au ganduri sinistre sa renunte la acest gest fara cale de intoarcere.

Asadar, acum cateva zile cand imi faceam tura de relaxare pe GGB am observat pe cineva, o tipa mai mica de statura, care avea piciorul drept peste balustrada de protectie, incercand sa-si balanseze celalalt picior pentru a se arunca de pe pod. Un tip se oprise langa ea si o apucase de mana stanga, in timp ce imi facea semn cu mana sa vin sa il ajut…

M-am apropiat de ea  incercand sa ii dau piciorul jos de pe balustrada al fetei sinucigase, care nu cred ca avea mai mult de 25 de ani. Avea o privire pierduta, plangea si nu voia sa isi dea piciorul jos de pe balustrada – se inclestase de balustrada precum Vasile Roaita de a sa sirena!

 Am intrebat-o cum o cheama si de ce are de gand sa faca acest gest, astfel incercand sa-i distrag atentia de la intentia sa sinucigasa… Nu mi a raspuns insa… plangea cu sughituri…avea o privire foarte dezorientata si parca nu vedea nimic in jurul ei…sughita prin suspine si nu zicea nimic.

In timp ce tipul – Harry, cum am aflat mai tarziu ca il cheama –  o tinea de mana stanga, iar eu tot incercam sa ii dau piciorul jos de pe balustrada de protectie…si, intr-un final, am reusit. Am intrebat-o de unde este de loc si cum o cheama… din nou. Intr-un final imi spune, printre suspine si sughituri, ca o cheama Crystal si ca locuieste in San Francisco. In timp ce amandoi o tineam pe Crystal, i am spus sotiei lui Harry sa sune la politia podului, de la unul din telefoanele de pe pod, in timp ce incercam sa fac conversatie cu Crsytal si sa o determin sa renunte la acest gest fara intoarcere si am intrebat-o:

“ Ai copii”?

“ Da, am un baiat de 8 ani!”

“ Pai si tu nu te gandesti la acest  copil ca va ramane cu sechele pe viata?”

“ M-am saturat de viata si sa am grija de toata lumea. Am o zi foarte proasta”?  – imi zice Crystal.

“ Toti avem zile proaste! – zic eu si il intreb pe Harry  – “ Si tu ai zile proaste, nu?”

” Da, asa e, toti avem zile din astea, dar nu luam decizii radicale. Maine va fi o zi mai buna” – zice Harry!

Apoi am continuat sa duc munca de lamurire cu Crystal …probabil si faptul ca lucrez in mediul ” mental health” m-a ajutat sa ” deal” cu astfel de situatii…

“ Tu nu te gandesti la baiatul tau? Cum va trai acest copil fara mama?”

“ Nu pot sa mai traiesc, nu pot sa mai am grija de toti” – imi raspunde Crystal.

” Inainte sa faci acest gest fara intoarcere, gandeste-te la copilul tau…”

” Nu mai pot. Lasa-ma te rog sa ma arunc” – zice Cristal

“Crystal, hai te rog, sa mergem putin catre capatul podului si sa te mai linistesti”

Crystal se uita la mine cu o privire de psihopata si foarte speriata…ochii ii erau incetosati si absolut pierduti in timp si spatiu – nu vazusem asa ceva niciodata…

La un moment dat  imi zice sa iau mana de pe ea. Avea o privire foarte ” scarry”…i-am zis ca iau mana de pe ea,  doar daca merge cu noi…

A zis ok si a inceput sa mearga impreuna cu noi, in timp ce amandoi – eu si Harry – o tineam strans de brate.

La un moment dat se opreste si imi zice ca sa o lasam in pace si ca merge singura….Insa, cand am lasat o de capul ei a incercat sa se duca inapoi catre balustrada.

Am oprit-o si am luat o eu de o mana si Harry de cealalta mana si i-am zis sa mergem putin, asteptand sa vina si politia podului. Intr-un final, is face aparitia si un politist pe bicicleta care se opreste langa noi…ne intreaba ce s a intamplat si ii explicam ca a vrut sa se arunce de pe pod.

 A zis sa asteptam putin si va veni sa vorbeasca cu noi. Intre timp a aparut si o ambulanta care a luat-o pe Crystal.

Politistul ne-a multumit si ne-a cerut numele si o scurta declaratie despre ce am vazut. Ne-a spus ca cel putin o data la 2 saptamani, cineva incearca sa se arunce de pe pod – cei mai multi reusesc sa o  faca, foarte putini sunt cei care sunt opriti la timp.

Noi am avut noroc insa, pentru ca Crsytal, fiind foarte mica de statura, nu reusea sa isi aduca si al doilea picior peste balustrada, insa intr-un final ar fi reusit, daca nu intereveneam eu si Harry.

Nu pot uita niciodata privirea lui Crystal, o privire foarte pierduta,  fixa si cu niste ochi demonici care te infiorau. Trist, dar evenimente de acest gen se intampla periodic si foarte putini sunt salvati. Daca nu vor beneficia de suport moral si tratament psihiatric pe masura, probabil va incerca din nou sa isi ia viata. De data aceasta Crystal a fost salvata si sper ca nu va repeta acest gest disperat si cu un sens unic!

PS. Poza este facuta la 30 de minute de la tentativa de sinucidere de pe pod – locatia era undeva la cativa metri de turnul de sustinere.

ReplyForward

US Army vs. Romanian Army

La mai putin de un an de la sosirea mea in America, acum mai bine de 20 de ani,  m-am inrolat in US Army National Guard. De data aceeasta a fost benevol , nu cum era in Romania anilor 80, cand  erai luat cu arcanul de ostirea romana, imediat dupa terminarea liceului, unde pentru un an si patru luni serveai patria… vrand-nevrand.

Imi aduc aminte ca aveam doar 18 de ani,  d-abia imi mijise mustacioara si nu prea stiam pe ce lume eram si habar nu aveam cu ce se mananca armata si nici ce ma astepta, dar sinapsele mele vibrau la unison la acest “adevar absolut” transimis din tata-n fiu si anume: “Armata te face barbat”…si cine eram eu, un pustan d-abia iesit din liceu, caruia nu i se uscase cerneala de pe diploma de bacalaureat, sa cutez sa fiu mai putin barbat si, eventual, sa incerc sa fentez armata.

Eu doream sa fiu un barbat adevarat care sa-si faca datoria fata de patria muma si sa treaca prin furcile caudine ale “bibaniei” din armata, perioada in care erai umilit si batjocorit de catre cei de ciclul doi si in special de acest personaj infam care iti veghea si respiratia cand dormeai: caporalul! Caporalul dadea ora exacta si el era si tata si mama pe perioada ciclului intai, in care, tu, un biet biban nevinovat, erai dezbracat de caracter si de personalitate si facut o carpa de sters pe jos, fiind la dispozitia si sub bocancul acestui D-zeu cazon, caporalul.

Ei, au trecut si acele 16 luni de formare a caracterului barbatesc si la nici 20 de ani eram declarat, dupa vechiul adagiu mioritic, un barbat adevarat. A meriat oare acest purgatoriu cazon, acest test al barbatiei absolute? O intrebara retorica, in opinia mea de barbat cu armata facuta.

Derulam putin timpul forward si ma regasesc  la aproape 30 de ani, intr-o noua armata, de data asta o armata voluntara in care eu decideam sa ma inrolez si sa devin un macho man, made in USA. Ca sa fii acceptat in US Army , trebuie sa treci un test de cultura generala de aptitudini (pe care l-am trecut cu flying colors) si sa treci o vizita medicala complexa. Poate va intrebati de ce decizia mea de a lua taurul the coarne si a ma inrola de buna voie si nesilit de nimeni in US Army?

Trei motive au stat la baza acestei decizii importante si oarecum curajoase…la aproape 30 de ani sa te inrolezi in US Army, unde ai alaturi de tine pusti de 18-20 de ani cu care trebuie sa tii pasul, nu e chiar “picnic”.

Primul motiv a fost sa-mi arat respectul pentru noua mea tara adoptiva si sa-mi castig aprecierea americanilor prin faptul, ca eu, un foreign citizen, ma inrolam intr-o armata fata de care nu aveam nicio obligatie, dar fata de care eu ma simteam dator sa-mi aduc umilul meu aport.

Al doilea motiv a fost sa-mi “trag” o constitutie fizica de invidiat –  un six pack abs ( abdomen cu “patratele”)…si al treilea motiv a fost ca nu mi-ar strica sa am o pregatire de specialitate intr-un domeniu pe care l-as putea aplica si in viata civila.

Pregatirea fizica si militara dureaza noua saptamani, timp in care esti pregatit fizic, inveti regulamentele militare si esti invatat basisc in ale armamentului din dotare. Perioada aceasta de foc se numeste basic training si se face la unul din centrele militare de pregatire din USA. Eu am facut aceasta pregatire la o baza militara din statul Missouri.

Dupa un zbor cu avionul de 3 ore si o calatorie cu bus-ul de vreo 4 ore, am ajuns in zorii zilei la 4 am la destinatia mea finala. Aici incepea odiseea mea militara din State. Am fost intampinati de la coborarea din bus cu strigate de intimidare, care mai de care mai infricosatoare, din partea domnului drill sergeant care era echivalentul caporalului mioritic. Am fost repartizati in dormitoare si in cateva zile eram tunsi, vaccinati si imbracati in uniforma Unchiului Sam (asa facea Army referire la USA).

Dupa 3 zile de “centralizare” am fost imbarcati intr-un bus care se numea bou-vagon, deoarece initial fusese destinat transportului de animale si fusese convertit ca autobuz de transportat soldatii. Era inca o lovitura de imagine menita sa te intimideze. Am ajuns dupa 45 de minute, timp in care am fost obligati sa tinem duffle bag-ul ( un ruscac mare in forma de cilindru, incarcat cu toata tinuta noastra militara si accesoriile aferente), in brate pe tot parcursul drumului. Bratele ne amortisera si daca indrazneam sa-l lasam jos,  eram intampinati cu niste decibeli durerosi pentru urechea umana, decibeli care-ti faceau si parul de pe piept sa stea in pozitia de drepti.

Astfel incepea procesul de “break down” (adica sa te faca un zombie care sa execute ordinele cu sfintenie) si noua mea cariera de soldat american. Baza militara, care avea un smoke free policy, (fumatul era interzis), era in fapt un mic orasel care se intindea pe sute de hectare. Aveam cantina, magazine, sala de sport, terenuri de sport, sali de clasa, dormitoare, terenuri pentru antrenament etc.

La nici 2 zile dupa ce am sosit la baza militara am avut un physical training (exercitiu fizic) pentru evaluare. Aceasta evaluare consta in 2 mile alergare, flotari si abdomene. La sfarsit ti se dadea un punctaj final. Apoi incepeau cursurile la sala si antrenamentele pentru trageri. La sfarsitul celor noua saptamani, trebuia sa treci probele fizice, dar si probele la trageri cu M16 (varianta americana a PM-ului romanesc-Kalasnikov). Cam 25 % nu treceau aceste probe si erau nevoiti sa treaca din nou prin alte noua saptamani de training. Eu, unul, m-am descurcat bine la probele fizie, unde am scos un punctaj bun, dar aveam temeri dstul de mari la trageri, deoarece stiam ca in armata romana nu prea stralucisem. In Romanian Army, de abia reuseam un satisfacator ca rezultat, iar la tragerile cu Garzile Patriotice, cu ZB-ul, trageam numai NS-uri, adica nesatisfacator.

La trageri ni se dadeau doua sectoare cu 40 de cartuse. Prima tragere sa facea din pozitia foxhole (o groapa), iar apoi se tragea din pozitia culcat. Tintele erau la distante cuprinse intre 50 si 500 de metri care se ridicau si coborau la intervale regulate. Ca sa ai un rezultat satisfacator trebuia sa tragi cel putin 27 la ambele pozitii. Spre surprinderea mea eu am reusit un extraordinar 38 din 40 , rezultat care avea sa fie the highest BRM (adica cel mai bun la pusca mitraliera). Si daca nu ma credeti am si proba: diploma de excelenta! Plus, o insigna de expert in trageri!

Dilema mea ramane insa…cum in Romanian Army, trageam doar satisfactory,  iar aici ajunsesem fruntasul companiei….!! Sa fie arma de vina? Sau pur si simplu dorinta mea crancena de a fi cat mai bun? Sa fi avut Kalasnikovul romanesc “bataie”? Sincer, nu am un raspuns..

Am fost foarte fericit, insa,  cand am fost scos pe scena la Graduation Day si felicitat personal de comandantul unitatii pentru rezultatul meu la trageri. Graduation Day, insemna sfarsitul celor noua saptamani de Basic Training. Apoi, incepea pregatirea strict de specialitate intr-o alta unitate militara.  Eu alesesem domeniu medical si am fost detasat in Texas pentru pregatirea de specialitate…Dupa terminarea pregatirii de specialitate am fost repartizat la o unitate militara din San Francisco, unde pentru 4 ani ma prezentam un weekend pe luna pentru “drills” ( exercitii militare).

A fost o experienta unica si interesanta, plus devenisem din nou barbat, de aceasta data unul mai copt. Ma puteam lauda ca aveam doua armate in spate…si redevenisem…barbat!

 

Amintiri cazone…din Predeal

Era pe la inceputul anilor ’90 cand Romania inca se trezea din socul comunismului si incepea sa viseze la lumea capitalista …ma intorceam acasa de la munca si, spre marea mea surpriza, gasesc in cutia postala o scrisoare de la MApN…” Ce pana mea, vor astia de la mine – sa fac un ” bis” in armata”- gandesc eu cu voce tare. In scrisoare eram notificat sa ma prezint pentru 2 saptamani la concentrare, cu scoatere din productie, la o unitate de vanatori de munte din Predeal. Mi-a cam cazut fata, credeam ca odata cu caderea comunismului, concentrarile sunt si ele istorie. Terminasem armata de vreo cativa ani, uitasem de hainele de cacao, de ordine, de sectoare etc….Acum insa, era timpul sa ma reintorc in istorie si sa pun pe mine din nou echipamentul din dotarea armatei.

Neavand incotro, ma prezint intr-o dimineata de august, la unitatea de vanatori de munte din Predeal. Acolo mai erau vreo 50 de camarazi de arme, si ei, ca si mine cam bulversati si pierduti in spatiu…

 Am ajuns la ora 8 dimineata si la ora 10 eram deja toti echipati in uniforma de vanatori de munte, dupa care iesim la apel si incercam sa ne aliniem, dar nu prea ne reusea – trecusera cativa ani de cand terminasem armata si nu prea le mai aveam cu incolonarile. Intr-un final incropim un fel de formatie semiordonata si un colonel isi face aparitia incadrat de cativa ofiteri. Ne ureaza un “bine ati venit” protocolar si foarte serios ne spune ca pentru 2 saptamani ne vom pregati alaturi de soldateii din dotarea unitatii si ne vom refamiliariza cu mama armata. Ni se da pe loc repaus si ne imprastiem…Suntem readunati si impartiti pe plutoane…la mine in pluton eram toti fosti transmisionisti. O gasca foarte faina si haioasa…in cateva ore, deja ne cam familarizasem unii cu altii si ne impacasem cu ideea ca, 8 ore pe zi, timp de 2 saptamani, o sa salasluim pe coclaurile din Predeal.

Imi aduc aminte cu nostalgie de cativa “concentrati” din gasca noastra:

MAIORUL – un tip de 28 de ani din Brasov, care ne-a zis ca in timpul armatei tragea doar FB – un lunetist adevarat, dupa spusele lui….Era insa premiant si la capitolul alcol – ii placea sa .bea si la brekfast si la lunch si la dinner…insa un baiat fain si de gasca.

SULTATNUL – era veteranul de varsta, 30 de ani, era din Brasov, si era singurul casatorit. Era de o comoditate extraordinara, era singurul care venea la unitate cu masina – o Dacia 1310! Era si cam ponderal, batea suta de kilograme, insa un tip foarte istet si spiritual. Era singurul pe care nu il putusem corupe sa mergem la cura de bere dupa programul de la unitate – un familist convins. Vorba lui preferata, nu prea academica, dar dintr-o bucata, era : ” Ce p**a mea sa ne faca astia, nu are decat sa ne ia boii de la bicicleta”….

TURCUL – 23 de ani, fusese soldat plin in timpul armatei si era tot din Brasov. De ce Turcul? Pentru ca ne povestise de cateva ori ca el fusese in Turcia si a stat pe tronul lui Kemal Ataturk, fondatorul Turciei moderne si, cica, avusese o revelatie in timp ce era asezat pe tronul lui Kemal – cica ar fi simtit ca era chiar AtaTurk si gandea ca el….noi am ramas cam muti si, din cand in cand, il mai luam peste picior si il intrebam ce mai gandeste Ataturk….

OCHITORUL – brasovean si el, 24 de ani, dar care avea un obicei cam ciudat….cred ca ii ramasese sechele din timpul armatei…tot timpul cand luam o pauza si ne relaxam pe iarba, el lua Kalashikovul si tot il punea la ochi, incercand sa ocheasca pasarile care defilau pe cer…..cica asa isi formeaza ochiul si practica pentru trageri. In ziua de trageri avea sa ne convinga: a luat FB….el si Maiorul.

GESTIONARUL – un tiganus simpatic, 23 de ani, de prin Teliu, care ne povestise ca el era gestionar si avea un depozit de care raspundea si 2 subordonati pe care ii manageria la sange….tot timpul ne amintea ce bine organizat si curat era depozitul si ce mandru era de jobul lui.

BLONDUL – cel mai jun, cred ca avea 21 de ani, si, of course, blond, aducea cu Robert Redford. Un tip tacut, respectuos si cu trecere la sexul frumos. De fiecare data cand ne aciuam, seara, pe terasa, ospataritele si domnisoarele isi cam suceau capul dupa el. De doua ori a plecat cu cate o ospatara, sa o insoteasca acasa, nu a mai ajuns cu noi la destinatia finala, adica la Barul Caprioara, unde ne incheiam in fiecare seara itinerariul.

Cam astia eram in grupa noastra – cei de care im mai aduc aminte….Dupa vreo cateva zile de armata, Turcul se razvrateste si incepe sa-si conteste porecla…si sa ma chestioneze de ce eu nu am nicio porecla…ca cica eu sunt cel mai flegamatic si le dadusem porecle la toti….SULATANUL intervine si decide: tu esti flegmaticul! Si asa m- a ramas porecla, doar pe timpul concentrarii de la Predeal.

Intr-o zi ne aduna comandantul de grupa si ne anunta ca azi avem test de fitness…adica, alergare, tractiuni la bara si la paralele…

Cei mai multi dintre noi eram out of shape, doar Turcul, care avea 50 de kg cu tot cu armament, era mai in forma…

Sultanul cand a fost pus sa evolueze la paralele, sa faca exercitii de triceps, a rupt bara de lemn…am lesinat toti de ras….Locotenentului ii cazuse sapca de la atat ras. Finalul testului a fost o alergare in jurul cazaramii, cam 1 km….ultimul a ajuns. firesc, Sultanul, care pe ultimii 200 de metri doar mergea….era terminat. Locotenentul, mistocar de felul lui, i-a recomandat data viitoare sa vina cu Dacia la testul de alergare. Cam asta a fost testul de fitness – un fiasco.

Cel mai mult ne placea cand venea ora plecarii…ne incolonam toti si ne protapeam la Belvedere, o terasa in Predeal, unde bagam bere cat cuprinde….apoi, traseul continua in gara Predeal, iar finalul era in gara Brasov, pe la ora 9 seara, la un bar care se numea Caprioara…si tot asa se repeta acest program cazon….seara de seara.

Maiorul cand se imbata si ramanea fara bani, facea skandenberg, pe bere, cu betivii din gara…dadea cu toti de pamant si asa ne faceam si noi cu bere…..

Totul se derula lejer, nimeni nu prea avea treaba cu noi…insa, in a doua saptamana de “pregatire militara”, cand ieseam de la masa de diminata am facut gafa sa nu il salut pe comandantul de unitate… Ma opreste si imi zice: ” Pai crezi ca daca esti la concentrare, nu se mai saluta?” Eu, prins intr-o passa proasta, ma ia gura pe dinainte si ii raspund sec: ” Bine, domnne, te mai salut o saptamana…si apoi la revedere”

I-a sarit insa, tare mustarul si ne-a adunat pe toti afara si a ordonat ca de acum inainte toti vom dormi in cazarma, nu mai mergem acasa, sa ne invatam minte sa respectam ofiterii si m- a dat pe mine exemplu negativ.

Toti erau suparati pe mine, insa Sultanul a gasit solutia: mergem la colonel si iti ceri scuze…zis si facut..M-m dus cu Sultanul in birou, la colonel, si mi-am pus moaca de om necajit si spasit i-am explicat ca e doar vina mea, ca imi cer scuze si ca nu e corect sa fie pedepsiti si altii…si ca ma ofer eu sa dorm in cazarma, dar sa ii lase pe ceilalti sa mearga acasa.

Comandantul, dupa ce ma mustruluieste putin, ne zice sa asteptam afara. Iese dupa vreo 15 minute si da verdictul: ” Vintila, tu voi dormi in cazarma pentru o seara, iar ceilalti pot pleca acasa”. Am rasuflat usurat…cel putin ceilalti nu vor avea de suferit din cauza mea. Sultanul, cu vocea lui ascutita, de soprana, intra in dormitor, asumandu-si personal succesul intrevederii cu comandantul si emfatic spune : ”Am rezolvat, prieteni, mergem toti acasa, ramane doar Flegmaticul sa doarma o seara la unitate. Altadata sa invete sa-si tina gura – .ce p**a mea.” – a concis Sultanul, razand cu gura de jur imprejur. In semn de camaraderie, Maiorul, insa, se ofera sa ramana cu mine, la cazarma, peste noapte….s-a oferit sa faca si cumparaturile de seara…s-a dus si a luat 2 sticle de vin ca sa avem desert dupa masa de seara… baiat fain, Maiorul.

Cu 2 zile inainte de ne termina stagiul de 2 saptamani, Turcul vine cu ideea sa mergem in ” misiune” la cabana Diham, in timpul programului, ca si asa nu faceam nimic….asadar, toata gasca, cu exceptia Sultanului care a zis ca el isi baga p**a, decat sa se cocote pe coclauri. Asadar, am plecat fara el in …misiune…si dupa mai bine 2 ore de catarari pe dealuri, am ajuns la Cabana Diham, unde timp de 3 ore am facut o binemeritata cura de bere pe iarba din fata cabanei, gadilati de generoasele raze ale Soarelui. Ne-am intors la unitate pe la ora 4.30, deja plecasera toti… eram hamesiti si ne-am dus la cantina sa ne dea si noua ceva de mancare….mai ramasese doar cateva portii de ciorba de fasole, pe care le am impartit intre noi…apoi, ca de obiecei, a urmat traseul Belvedere – gara Predeal – barul Carprioara….

Ultima zi de concentrare s-a lasat cu un chef monstru la Belvedere….niciunul dintre noi nu am mai avut putere insa, sa parcurga traseul traditional. Ne-am dus fiecare dintre noi la casele noastre…a fost ultima data cand ne am vazut. Peste vreo 3 ani, cu putin timp inainte de a emigra, m-am mai intalnit doar cu Moiorul…era pe terasa la chioscurile de langa gara…la o bere, of course.

Intr-un final, temerile mele au fost nejustificate; concentrarea a fost, in fapt, o binecuvantare, o minvacanta cu iz cazon, intr-o frumoasa statiune montana si, ca bonus, am si fost platiti – dublu – si de la locul de munca, dar si de armata… D-ale tineretii valuri…

Prima mea zi in USA

 

Era în noiembrie 1995, într‐o dimineață cu o ploaie mocănească, când împreună cu alți cinci brașoveni părăseam Brașovul, înghesuiți într‐o dubiţa obosită care ne ducea la aeroport, cu desinatia “ the American dream”.
Pe drumul către București, ne întreceam în bancuri, poante, snoave și ghidușii, bucuroși nevoie mare că plecam în căutarea El Dorado‐ului și cu speranța că o viață mai bună ne va miji dincolo de Ocean.
Eram șase flăcăi, tinerei, simpatici și hotărâți care nu știam însă, ce ne așteptă dincolo de „baltă”, dar care eram hotărâți să luăm taurul de coarne și să dăm cu el de pământ, pana ne va spune si noua unde il gasim pe ” El Dorado”.

Asadar, dragi cititori, dati-mi voie să vă prezint lotul brașovean, care spunea “good bye” Brașovului, prietenilor și familiei, și se grăbea să spună “Hello”, Americii.

Alex P ‐ zis Inginerul. Inginerul va deveni cel mai bun prieten al meu, și se află acum, ca și mine, în California. De ce “Inginerul”? Motivul era simplu: Alex era absolvent de facultate, secția TCM.

Vali M ‐ zis „Baronul”. De ce „Baronul”? Pentru că Vali avea un aer mai aristocratic și pentru că era și cel mai înstărit dintre noi -lucrase în Germania vreo 3 ani și era patronul unui bar din
Brașov. Vali avea două valize mari în care avea numai țoale de firmă, adusese cu el în cantități industriale toata garderoba de apartament, de ne putea îmbrăca pe toți. Noi, ceilalți cinci, toți, dar absolut toți, aveam doar câte o geantă de voiaj, de bască, în care aveam doar strictul necesar. Când era câte un “crew party” pe vas, toți ne aliniam la cabina lui Vali să ne dea câte un tricou bengos, sau un pantalon fain, ori o cămașă de firmă, cu care să ne etalăm la party și să ne dăm ciumegi. Tot Vali era cel care definise USA, ca fiind “Țara lui Bine”. Avea o vorba: “După ce ajungem în Țara lui Bine, stăm pe barcă pe termenul unui contract, după care ne „vărsăm” la sol și rămânem într‐un „cantonament” permanent în Țara lui Bine”. Ăsta era… Baronul.

Vio C ‐ zis „Titratul”. Titratul era singurul dintre noi care avea studii de specialitate în domeniul ospătăriei. El mai lucrase ca ospătar mai mulți ani,în Poiana Brașov, și avea deja în palmares un contract de ospătar pe un vas de croazieră în Europa. Din păcate, în timpul contractului, soția sa, cu care venise împreună, se cuplase cu un ofițer italian și la venirea în țara a și divorțat de Vio C. Titratul încă mai era afectat de acest nefericit eveniment, dar era hotărât să treacă peste și să o ia de la capăt. Era un meseriaș în ale ospătăriei și toți îi ceream păreri și sfaturi care ne prindeau foarte bine. Niciunul dintre noi nu mai avusese tangență cu ospătăria. Singura hibă a lui Titratu era că nu prea „evolua” la parametrii nominali la limba lui Shakespeare. Pentru el timpurile prezent, trecut și viitor erau toate… la prezent: “I go now. I go yesterday. I go tomorrow. I eat today. I eat yesterday”…ca să dau doar câteva exemple, la întâmplare. Ne şi distram pe seama lui, dar totul la modul colegial. Important era că nu încurca comenzile și știa să spună thank you, când primea tips de la clienți.

Cătălin D ‐ zis Ață. De ce Ață? Pentru că era ațos, adică era ca o ață, adică foarte slab. Cred că avea 50 de kg cu noptieră cu tot. Ață era un tip foare politicos și foarte manierat. Parcă el ar fi fost co‐autor la “Codul bunelor maniere”. Ață era căsătorit, soția să fiind cabin‐steward la o altă companie de croaziera.
Petrișor R ‐ zis Hussein, datorită asemănării izbitoare cu, acum defunctul, Saddam Hussein. Hussein fusese asistent medical în țară și scopul lui declarat de când am pășit pe solul Americii a fost să se “verse” cât mai repede pe sol. Fapt care s‐a și întâmplat, el fiind primul care a rămas în America, la doar câteva luni de contract. Hussein în fiecare port își cumpăra hărți cu orașele din USA, pentru a‐și face o idee cam pe unde s‐ar pripăși și cum are ajunge acolo. Țin minte că, odata, vizitam în grup organizat, împreună cu trainerul nostru, un muzeu care aparținea de NASA, în Cape Canaveral (de acolo de unde se lansează și navetele spațiale) și, ca de obicei, Hussein făcea cumpărături: hărți cu orașele din State – vreo 10 bucăți!
Trainerul l‐a întrebat, la un momend dat, ce nevoie are de atâtea hărți, întrebare la care Hussein a dat un răspuns care ne‐a lăsat mască pe toți: ”Îmi place mult geografia și vreau să particip la concursuri de cultură generală când mă întorc în România și de aceea vreau să mă cultiv”. Noi, care știam de ce cumpără Hussein hărți, ne‐am întors cu spatele și râdeam în gând…

Și, ultimul pe lista, cu voia dumneavoastră, eu, Viorel Vintilă, zis Creangă. De ce Creangă? De la Ion Creangă. Seara când ne mai adunam la o bere și la o bârfă, mă mai apuca melancolia și dorul de casă și îl citam pe Ion Creangă spunând: ʺNu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la locul nașterii mele, la casa părintească din Brașov…” și în urma acestei vorbe pe care o repetam când ne adunam la un pahar de vorbă, colegul meu de cabină, Jean Anghel – fost fotbalist în divizia A, la F. C. Brașov -, mi‐a zis Creangă.
Așadar, acesta este lotul complet: Titratul, Inginerul, Baronul, Ață, Hussein și Creangă. Șase brașoveni, șase tineri, șase destine care împărtășeau un țel comun: o viață mai bună în America!

Totul a fost smooth sailing, mai precis, smooth flying, până la Londra, unde urma să fim cazați până a două zi dimineța, la hotelul din aeroport, de unde ne imbarcam in avionul către Miami…insa, nu înainte de fi opriți pentru circa două ore de către oficialitățile de la imigrări. Hussein, care datorită înfățișării sale de arab, fusese supus unei percheziții suplimentare și izolat într‐o cameră unde fusese interogat pentru mai bine de două ore. În acest timp, noi așteptam nervoși și speriați, deoarece Hussein avea în bagajul lui contractele noastre de muncă. Am răsuflat ușurați când l‐au lăsat să treacă… așa i s‐a născut și nickname‐ul când ne‐a povestit apoi, că, cică, ăia îl tot întrebau dacă are rude la arabi, unul dintre ofiterii de la imigrări a făcut o remarcă că ar semăna cu Saddam Hussein.

A doua zi dimineață ne trezim, servim breakfastul și ne pregătim să ne îmbarcăm în avionul care ne ducea la Miami. Miami, here we come! Nu înainte de a avea încă o surpriză la check‐in. Când eu și „Inginerul” prezentăm biletele să ne dea boarding pass‐ul cu locurile de rigoare, tipa de la ghișeu ne spune pe un ton nedumerit că: „Sorry guys, but there are no seats left at the economy class”. Mă uit la Alex, Alex se uită la mine, și nu știam ce să credem. Doar nu ne‐o da locuri în picioare ca în autobuz. Sau nu ne‐o pune să mai stăm o zi în Londra și să luăm cursa de mâine. Așteptăm cuminți lângă ghișeu, în timp ce tipa bătea din taste la computer, și într‐un final, după vreo 5 minute de așteptare vedem cum fața tipei se luminează și ne zice: ”Good news. I have two seats left at the business class.” Wow! Ce baftă dăduse peste noi, să trecem balta la business class! Ne‐am instalat comod pe locurile de business class, în timp ce ceilalți colegi erau undeva în spatele avionului, la secția de fumători. Da, încă se mai fuma în acea perioadă în avioane. Când simțeam nevoia să fumăm, eu și Alex ne duceam în spate unde făceam schimb cu doi colegi, pe care îi trimiteam să stea ca lorzii la business class, în timp ce noi trăgeam din mahoarca națională, Carpați!
Când terminam țigara, ne duceam înapoi să ne reluăm locurile de belferi și cu greu îi mai dezlipeam pe colegii care îi lăsasem să stea în locurile noastre. Până la urmă nu aveau încotro și se reîntorceau pe locurile lor de la economy class, iar noi doi – Alex si subsemnatul – ne reluam locurile de „Boier Bibescu”, la business class. Pentru toți, cu exceptia ” Titratului” , era primul nostru zbor cu avionul…trebuia neapărat să luam o piatră‐n gură la debarcare…

După 10 ore de zbor pe ruta Londra ‐ Miami și peste 30 de ore de când părăsisem Brașovul, aterizam, în sfârșit, pe aeroportul din Miami, în “Ţara lui Bine”. Navigând prin tunelurile și covoarele rulante din aeroport ne uitam în jur și evaluam „poporul”, ce se poartă, cum sunt îmbrăcaţi… majoritatea erau în pantaloni scurţi de tip pijama şi şăpcălii leniniste, model american, folosite în baseball.
Odată ajunşi la uşile automate care ne dădeau undă verde sa păşmi, în sfârșit, pe tărâmul american, am fost loviţi de căldura și umiditatea specifică statului Florida. O femeie balşoaie, de stil sovietic, direcţiona traficul și “domnul inginer” nu s‐a putut abţine fără să remarce că: „băi, aici toate sunt la scară mărită… și maşinile, şi drumurile, şi femeile”. Odată ieşiţi pe uşa culisantă, ne‐am dezechipat la tricouri, renunţând la gecile groase cu care ne echipasem la plecarea din Braşov… acum respiram aer de Miami şi trebuia ca și ţinuta vestimentară să fie în ton cu atmosfera…”floridiana”.

Ajunşi în Miami, ne‐am vârât în doua taxiuri galbene, cu destinaţia Hotel Howard & Johnson, unde, timp 3 zile, am făcut “santinelă” în jurul piscinei din dotare, alături de regina berii americane ‐ Budweiser! Într‐una din zile am reuşit să ne răsfăţăm, cu adevărat, când am ajuns şi pe superba plajă de la Miami South Beach și am făcut o cură de soare, în acelaşi timp clătindu‐ne retina cu frumuseţile naturii (ladies în bikini), care, și ele la rândul lor, beneficiau din plin de graţiile mamei natură, etalandu-si corpurile venusiene.

După trei zile în care am visat frumos, am fost însă, treziți la realitate! Ne relaxam la piscina din dotarea hotelului, când am fost anunţaţi să ne echipăm și să fim gata în două ore pentru că eram convocaţi la sediul Resurselor Umane din Miami, unde ne aşteptau biletele de avion cu destinația Cape Canaveral. Aici, urma să ne îmbarcăm pe megaliner‐ul Fantasy, care făcea o croazieră de 3 zile, între Miami‐Freeport‐Bahamas‐Miami. Cei de la Resurse Umane din Miami se mișcau cam în reluare și doi dintre noi – Inginerul și Baronul ‐ au pierdut avionul cu destinația Orlando și au trebuit să aștepte 3 zile până cînd acesta se reîntorcea în port. Dar nu le‐a picat rau… Baronul, baiat generos, a făcut cinste cu… un Disney World, Orlando fiind orașul care găzduiește faimosul parc de distracții. S‐au cantonat la hotelul “The seven astronauts hotel”, din Cocoa Beach, unde au avut şansa extraordinară, și unică, de a viziona, live, lansarea unui space‐shuttle din Cape Canaveral.

Chiar că îmi părea rău că nu pierdusem și eu avionul…
După 3 zile i‐am “pescuit” și pe ei din Cape Canaveral. Noi, ceilalti cinci, deja aveam vechime și apucasem să ne familiarizăm puțin cu “barca”. Acum, din nou în formație completă, ne doream un singur lucru: vânt bun din pupă! – și la propriu, dar şi la figurat…

Din cartea ” De prin State adunate”

Ce fel de barbat prefera femeile?

 

Un barbat care sa o respecte

La prima vedere pare ceva simplu, dar respectul trebuie castigat; trebuie sa stii sa apreciezi calitatile femeii de langa tine, sa-i faci complimente, astfel, si ea, la randul ei,  te va respecta. Daca exista respect, relatia va fi de lunga durata.

Un barbat care sa o iubeasca neconditionat si pasional

Nu este nevoie sa ii oferi cadouri scumpe sau vacante exotice; adevarata dragoste este impartasita zilnic si este formata din lucruri minore – dovezi de afectiune, imbratisari, sarutari, plimbari hand in hand si, of course, in domitor…trebuie sa-i cunosti placerile si sa fii in stare sa faci compromisuri. Lucrurile mici sunt cele care conteaza….

Un barbat care sa ii ofere protectie si pe care se poate baza oricand

O femeie trebuie sa fie in compania unui barbat pe care se poate baza in situatii dificile si in toate circumstantele – trebuie sa se simta protejata si in siguranta. Sa aiba un umar pe care poate sa se bucure, dar si sa planga la nevoie.

Un barbat care stie sa converseze si care sa fie o inspiratie pentru ea

Nu trebui sa castigi milioane  pentru a-ti impresiona partenera … e suficient daca stii sa porti o conversatie, daca ai grija de partenera ta, daca o rasfeti din cand in cand si daca ai calitati pe care ea sa le aprecieze, sa se laude cu tine in public  si sa  stii sa o faci sa se simta iubita si importanta.

Un barbat misterios si plin de pasiune

Femeile apreciaza un barbat pasional – nu doar in pat ( desi acolo este foarte important) – un barbat plin de mister si de sarm care stie sa o inspire si sa-i excite toate simturile.

Un barbat galant, politicos si manierat

Femeile apreciaza un barbat care stie sa  se faca  atractiv, care stie sa  se imbrace elegant, care miroase frumos si care se ingrijeasca de aspectul sau exterior ( sa mai mearga din cand in cand si la sala de fitness) – nu doar cel interior. In societate sa fie un gentleman, iar in dormitor sa fie dezinhibat, sa fie pasional, sa fie wild si sa-si satisfaca reciproc toate poftlele sexuale.

Un barbat cu umor

Femeile sunt atrase nu doar de aspectul fizic, dar si de umorul barbatului. O femeie care rade in fiecare zi alaturi de barbatul de langa ea, este o femeie fericita.

Un barbat romantic si sexy

Romantic nu doar cand face dragoste, dar si cand vorbeste cu ea…un barbat sexy , nu este doar un barbat bine, dotat din punct de vedere fizic, ci si unul inteligent si cu carisma.

Șase! Vine Dragobete…

Vali (Sfantul Valentin) fuse si se duse!Dar nu disperati!Pe 24 februarie isi face aparitia “fracsu vitreg”, Dragobetele, mesangerul de drept al dragostei la romanasi. De cand a intrat Sfantul Vali pe piata romaneasca, Dragobetele lupta din rasputeri pentru un comeback si incearca sa-i arate Sfantului Vali , ca el este jupan in spatiul mioritic, deoarece, vezi Doamne, are vechime in campul muncii!

Feciorul Babei Dochia, Dragobetele – un fel de Eros al romanilor sau, daca vreti, un Cupidon al grecilor – isi revendica drepturile de distribuitor sef al dragostei in spatiul mioritic. Sunt mai multe ipostaze etimologice vis-a-vis de originea numelui Dragobete, una dintre ele sustinand ca Dragobete ar putea proveni din slava veche: dragu biti = a fi drag. O alta, sustine ca Dragobete ar proveni din cuvintele dacice “trago” – tap si “pede” – picioare, care in timp s-au transformat in “drago” si “bete”, tapul simbolizand vitalitate, libidou si puterea de a procrea.

Dragobetele este o sarbatoare cu o traditie avand o “vechime” in jurul a 170-180 de ani de la patrunderea ei in teritoriile romanesti si păstrate cu precădere în nord-estul ,sudul-estul și sud-vestul României.

Începutul fiecarei primaveri, nunta tuturor animalelor, traditie ce s-a extins treptat pana in randul oamenilor si a da nastere unor obiceiuri specifice romanilor din sudul si nordul Dunariinda povesteste despre Dragobete ca fiind un personaj mitologic, similar lui Eros, al vechilor greci, si lui Cupidon, al romanilor, ce oficia in cer, la inceputul fiecarei primaveri, nunta tuturor animalelor, traditie ce s-a extins treptat pana in randul oamenilor si a da nastere unor obiceiuri specifice romanilor din sudul si nordul Dunarii.

Legenda povesteste despre Dragobete ca fiind un personaj mitologic, similar lui Eros, al vechilor greci, si lui Cupidon, al romanilor, ce oficia in cer, la inceputul fiecarei primaveri, nunta tuturor animalelor, traditie ce s-a extins treptat pana in randul oamenilor si a da nastere unor obiceiuri specifice romanilor din sudul si nordul Dunarii.

Dragobetele isi revendica suprematia in spatiul mioritic ca fiind adevaratul Eros/Cupidon de Romania in disputa cu acest “venetic”, Valentin, un sfant declarat al romano-catolicilor, care a trait in secolul al III-lea si care a decedat pe data de 14 februarie.

Se zice ca de Dragobete, fetele si baietii se imbracau frumos, in țoale de sarbatoare si, daca timpul era frumos, porneau in gasca organizata prin lunci, campii si paduri, cantand si cautand primele flori de primavara.

“Pe dealurile din sat se aprindeau focuri, iar în jurul lor stăteau și vorbeau fetele și băieții. La ora prânzului, fetele se întorceau în sat alergând, obicei numit zburătorit, urmărite de câte un băiat căruia îi căzuse dragă. Dacă băiatul era iute de picior și o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor. De aici provine expresia Dragobetele sărută fetele!. Sărutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an, sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru a-ți afișa dragostea în fața comunității.”( Wikepedia)

In opina mea, nu cred ca avem nevoie de o zi speciala pentu folosirea cuvantului “Te iubesc”! Cred ca aceste nobile sentimente nu pot fi chemate la apel si ” resuscitate” de doua ori pe an. Ori iubesti in fiecare zi, ori nu iubesti!

C-o fi Vali, c-o fi feciorul madamei Dochia, who cares, aceeasi Marie cu alta palarie…oamenii trebuie sa se scobeasca de 2 ori in buzunare, de doua ori pe an, ca sa-si dovedeasca iubirea – pe 14 si pe 24 februarie. Cei mai castigati sunt, bineinteles, comerciantii, care isi freaca labutele fericiti, si-l saluta cu respect atat pe Vali cat si pe Dragobete, pentru ca, nu-i asa, ambii le fac vanzare dubla. Ei nu discrimineaza si ii accepta pe ambii mesangeri ai dragostei cu bratele si buzunarele deschise. Deh, dragostea costa…

De ce plângem?

Plânsul,acest orgasm emotional intens, nu discriminează pe nimeni, indiferent de vârstă, sex sau de poziție socială. Toată lumea plânge. Plânsul nu este o slăbiciune sau o lipsă de demnitate – omul fiind singurul animal care plânge și care râde.Plânsul este catartic și studiile de specialitate au arătat că în 9 din 10 situații, lacrimile au fost benefice și sunt un mod bun de defulare a trăirilor și tribulațiilor interioare care macină sufletul. Plânsul este ca o stație de epurare, care curată dejecțiile și mizeriile acumulate şi care lasă în urmă sa un suflet mai curat, mai liniștit și mai purificat.

La fel ca şi în natură, când după ploaie de multe ori apare soarele, flancat de curcubeul care zâmbește printre nori, așa și în viață, după o „ploaie” de plâns, te simți mai relaxat și uneori își face apariția și soarele – sub forma unui zâmbet.Și tot conform unor studii de specialitate, după o repriza sănătoasă lacrimogenă, starea de spirit se îmbunătățește, și soarele începe să mijească la orizont pe ulița celor care au deschis supapa și au lăsat durerea și presiunea sufletească să se defuleze printr-o ploaie de lacrimi. Biologic, corpul simte nevoia de a se elibera prin lacrimi și de a ejecta substanțele nocive și chimice care subjuga organismul şi care se acumulează în perioadele de stres și de durere interioară.

Plânsul este ceva intim și foarte personal…fiecare alege să plângă în felul său; unii se refugiază și își defulează durerea acumulată într-un cadru strict intim și personal, alții simt nevoia să plângă pe umărul celui drag, simt nevoia să fie consolați și susținuți de către cei mai apropiați.Plângem din mai multe motive: plângem de bucurie, bucuria unui examen luat sau a unei reușite sportive sau plângem de bucurie la nuntă copiilor noștri…

În aceste situații sufletul zâmbește și râde de fericire prin intermediul lacrimilor cristaline, insă, sunt situaţii când plângem din motive mult mai serioase: plângem din cauza unei dureri fizice, plângem la o moarte în familie, plângem în urmă unei dezamăgiri în dragoste, plângem în urma unei concedieri de la job sau plângem în urma unui divorț…De această data lacrimile au un alt rol: purifică sulfetul încărcat de durere și încearcă să balanseze psihicul zdruncinat și afectat de aceste emoții și trăiri puternice.

Această reacție fizică, plânsul, este absolut normală şi ajută la echilibrarea psihicului măcinat de durerile interioare.A-ți înfrânge și a-ți înăbuși lacrimile care încearcă să deschidă supapa sufletului plin de tribulații și de acumulări interioare dureroase, este ca și cum ai încerca să înoți împotriva curentului, și, eventual, lacrimile tot vor ieși cumva la suprafața, cu sau fără „aprobarea” ta…este felul organismului de a reacționa, precum anticorpii care acționează împotriva unei infecții, la fel și lacrimile deschid supapă sufletului și-l curată de supărările refulate.

Plânsul este sănătos, dar nu este răspunsul la rezolvarea problemelor cu care ne confruntăm.Totuși, ne elibereaza și ne rebalanseaza psihicul zdruncinat de anumite evenimente nefericite din viața noastră; ne readuce acel echilbru psihic de care avem nevoie pentru a putea funcționa la parametrii nominali.

Ne naștem plângând și murim lăsând în urma noastră pe alții… plângând.

Bara de batut covoare

Această bară de bătut covoare,  bătătorul,  pe numele sau de alint, îmi stârneşte multe nostalgii. În timpul copilăriei mele, bara de bătut covoare era un reper foarte important pentru toate categoriile de vârstă, deoarece în jurul bătătorului se desfăşurau multe fenomene sociale interesante. Activităţi gospodăreşti, sportive, întâlniri tovărăşeşti sau bârfe de cartier îşi dădeau mâna în jurul acestui bătător.  Bara de bătut covoare era un loc de socializare şi de joacă pentru copii, dar şi pentru adolescenţi aflaţi in căutarea primei iubiri..

În timpul zilei, bătătorul era ori  poarta de fotbal pentru baieti, ori bara  de gimnastică de pentru fete. Când se lăsa seara însă, intrau în arenă adolescenţii care o puneau de o bârfă mică sau de un loc de întâlnire şi de „agăţat” gagici. Însă funcţia primară pentru bătător era, of course, bătutul de covoare! Bara de bătut covoare reprezenta simbolul curăţeniei unde în special de Crăciun, de Paşte sau cu ocazia curăţeniei generale de primăvară/toamnă locatarii se aliniau la bară pentru a-şi etala „persanele” şi preşurile obosite şi pline de praf.

Exista un întreg ritual care se respecta cu sfinţenie, precum şi un orar care trebuia respectat de cei care „evoluau” la bară, iar din tehnica din dotare nu avea voie să lipsească: ligheanul cu apă, peria de plastic, o sticlă cu oţet şi, bineînţeles, obiectul principal, obiectul muncii, acest mic „star” –  bătătorul.

Bărbatul era eroul principal, el  era vânjosul care venea cu cel puţin două covoare pe umăr şi un preş sub braţ şi tot el era acela care-şi umfla muşchii în mânuirea dezinvoltă a bătătorului care altoia cu furie şi fără milă „persanul” îmbibat  si suprasaturat de praf, insă, la această activitate gospodărească participau deopotrivă femeile, precum şi tinerii şi copiii. Bara nu era discriminatorie, era un „personaj boem” care îmbrăţişa cu prietenie şi căldură pe toată lumea, indiferent de vârstă sau sex.

Am fost acum cativa ani in Romania si in multe locuri batatorul a fost exterminat – probabil  pentru că era perceput ca un loc de poluare fonica, dar si una olfactiva.

Batatorul din zilele noastrea este pe cale de disparitie… bătătorul a devenit ceva ciudat si i se pregateste retragerea oficiala…probabil peste timp va deveni un fel de monument al naturii. Acum covoarele beneficiază de aspiratoare performante sau de curăţire chimică. Adolescenţii  din ziua de azi sunt mai mult indoors, fiind legati ombilical de omniprezentul Iphone.Işi dau întâlnire la „mall” sau în cluburi, iar cei mai tineri probabil sunt în casă „călare” pe video games sau pe „Facebook”, la o bârfă virtuală. Cei care acum sunt în clasele primare probabil se uită la bătrâna, obosita şi prăfuita bară ca la o relicvă, o ciudăţenie pierdută în timp şi-n spaţiu

Bara orizontala a fost inlocuita, in locuri indoors,  special amenajate, cu cea… verticala…acolo insa, nu se mai altoiesc covoare, ci se unduiesc trupuri venusiene,  tinere codane echipate intr-o tinuta foarte sumara, o tinuta specifica programului artistic de bara…

Pentru mine însă, şi pentru mulţi alţii din generaţia dinainte de ’89, banala şi nevinovata bară de bătut covoare a reprezentat un punct de reper de neuitat din perioada copilăriei mele… o simplă şi banală bară, bara de bătut covoare…